.

Erau nopţi când mi se părea că ochii tăi,cărora le desenasem mari cearcăne portocalii,îşi aprind din nou cenuşa.În acele nopţi ploaia cădea mai rar.Deschideam geamurile şi mă urcam,gol,pe pervazul ferestrei ca să privesc lumea.Copacii pădurii veneau înspre mine,câte unul,supuşi,o armată învinsă venea să-şi depună armele. Rămâneam nemişcat şi cerul îşi cobora steagul sub care îşi trimisese oştile în luptă.Dintr-un ungher mă priveai şi tu cum stăteam acolo,nespus de frumos în nuditatea mea însângerată:eram singura constelaţie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului.Da,în acele nopţi era greu să-ţi deschizi vinele,când flăcările mă cuprindeau,cetatea urnelor era a mea,o umpleam cu sângele meu,după ce concediam oştirea duşmană,răsplătind-o cu oraşe şi porturi,iar pantera de argint sfâşia zorile care mă pândeau.Eram Petronius şi din nou îmi vărsam sângele între trandafiri.Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torţă.
Ţii minte?Eram Petronius şi nu te iubeam.

Paul Celan